Încă doare tare

Îmi pare mie rău. Îmi pare rău că mulţi încă nu s-au trezit. Că mulţi încă nu înţeleg ce se petrece. Că mulţi continuă să critice muzica. Că nu pricep nimic din ce se întâmplă. Mă doare nepăsarea, ignoranţa, conflictul ăsta. Şi încă şi mai tare mă doare că au plecat suflete nevinovate printre noi, iar alte suflete continuă să se lupte cu urmările acelui coşmar pe care l-au trăit. Mă gândesc la noi, mă gândesc prin ce trec. Îmi pare atât de rău.

21 de lucruri pe care să nu le spui niciodată unui anxios/depresiv

  1. De ce nu poţi fi fericit?
  2. Nu mai fii pesimist.
  3. De ce nu poţi trece peste?
  4. Ai încercat să duci un stil de viaţă mai sănătos?
  5. Exagerezi./Dramatizezi.
  6. E vina ta.
  7. Toată lumea are probleme.
  8. N-ai de ce să te simţi aşa.
  9. Ar trebui să fii recunoscător pentru ce ai.
  10. N-ai de ce să te temi.
  11. Mă deprimi.
  12. E doar o fază.
  13. Ştiu cum te simţi, venind din partea cuiva care chiar nu ştie cum te simţi.
  14. Trebuie să te lupţi.
  15. Eşti egoist.
  16. Nu-mi pasă.
  17. Maturizează-te.
  18. Nu te mai plânge.
  19. Nimeni nu e responsabil pentru starea în care te afli.
  20. Nu te mai stresa./Nu poţi să te relaxezi?
  21. Sunt oameni cu probleme reale.

Lupt

Mereu încerc să-mi încui gândurile negative într-o cutie din străfundul minţii mele şi să uit de ea. Vreau să adopt o atitudine de învingător, să am atitudinea aia gen „nu-mi pasă de tine, anxietate, cară-te de aici, nu vezi că nici nu te bag în seamă?”. Poate că uneori obosesc făcând asta.

A fost o altă noapte de COŞMAR. Am dus multă muncă de lămurire cu mine, repetându-mi, când în gând, când cu voce tare, că n-am nimic, nu voi muri în noaptea asta, că nu va fi ultima mea zi din viaţă, că nu sufăr de nicio boală incurabilă şi letală. Mi-am băgat repede căştile în urechi şi mi-am pus muzică, să nu cumva să mă prindă prea tare starea aia, fiindcă nu aş fi ştiut cum să scap din ea. M-a ajutat un pic. Dar eram în continaure în pa-ni-că. M-am speriat. Tresăream la orice sunet îl auzeam, fie că era lătratul unui câine la câteva străzi distanţă, fie că eram şoaptele unor oameni ce treceau pe lângă scara unde stau, grăbiţi spre casă. Tresăream şi nu mă mişcam, ca să ascult bine, să nu cumva să mi se pară, să nu cumva să nu fie reale, să mă conving că nu am halucinaţii…

Am adormit într-un final, dar nu ştiu cum am adormit. Peste noapte m-am trezit deodată şi era beznă în camera mea… Luminile de pe stradă erau stinse… Gălăgie multă-n cap. Gânduri idioate. Mi-aş dori să dau delete acelui „program” din creier care o face pe scenaristul cu mine. Mi-aş dori să îi dau uninstall, să scap odată pentru totdeauna. …Cum e ca o persoană destul de anxioasă şi depresivă să se trezească într-o cameră foarte întunecată, fără ca lumina stradală să pătrundă în cameră, aşa cum a fost în fiecare noapte până mai ieri? COŞMAR. Îmi făceam atât de multe scenarii în cap, care se derulau cu atâta repeziciune, încât nici nu aveam timp să încep să mă concentrez pe real, să-mi dau seama că nu se va întâmpla absolut nimic, niciunul dintre acele scenarii horror.

Azi-dimineaţă încă mă mai simţeam puţin ciudat. Luându-mă cu treaba, slavă Cerului, mi-am mai revenit. Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu ştiu ce-a fost… Poate că uneori mai şi obosesc. Asta trebuie să fie. Cel puţin în perioada asta mă afectează tot ce se întâmplă în jurul meu. Parcă emoţiile negative, nervii, temerile pe care le au alţii mă străbat şi pe mine. Aseară mi-am zis ca azi să ies afară. N-am reuşit. Aseară simţeam o nevoie acută să cobor scările şi să simt aerul rece. Îmi doream să fi putut ieşi urgent, chiar în acel moment. Mi-am zis că voi ieşi dimineaţă. Însă dimineaţă am simţit că nu mai e impetuos necesar să mai ies, aşa că am preferat să stau acasă. Sigur că nu-i o decizie tocmai înţeleaptă.

Dar măcar am lucrat cu mine astăzi, iar acum m-am liniştit. Acum simt ce simt de obicei. Anxietate, dar şi determinarea de a trece peste asemenea faze. Pentru că asta a fost: doar o fază. Acum sunt relativ ok, am energie şi am chef să fac lucrurile alea mărunte pe care trebuia să le fac în urmă cu ceva vreme, însă nu l-am dus pe niciunul la bun sfârşit.

Puţin din viaţa unui depresiv

Sunt zile când nu poţi nici să te ridici din pat dimineaţa. Totuşi o faci. Printr-un efort supraomenesc izbândeşti să te scoli în picioare şi să faci faţă tentaţiei de a rămâne în aşternuturile calde şi de a adormi la loc. Te clatini un pic până îţi capeţi echilibrul. Parcă nu îţi e aşa de foamne, dar ştii că ai de luat pastilele – înainte şi după masă. Până şi să deschizi gura să vorbeşti pare un efort prea mare. Bila cu lanţ este şi astăzi legată de piciorul tău. De fapt, parcă ai câte una la ambele picioare, la cât de încet te mişti. Reuşeşti în cele din urmă să ajungi şi la frigider, deja e ceva lăudabil. Iei ceva din el, îl închizi, te târăşti la masă şi mănânci în silă. Te uiţi pe geam, la frunzele căzute pe asfalt şi te întrebi dacă vei face faţă încă unei ierni.

Sunt zile când ţi-e mai uşor, sunt zile când simţi efectiv că trăieşti în iad. Când te trezeşti şi ştii imediat că va fi o zi dificilă. Simţi o apăsare în piept şi cu toate că ai lucruri de făcut, nu neapărat obligaţii, dar cel puţin lucruri cu care îţi poţi petrece timpul, pentru a-ţi păstra mintea ocupată, creierul tău tot spune „nu pot”. Nu poţi şi nu poţi. Mai ai momente când vrei să iesi afară, la „aer curat”, cum îl numesc unii, să mai vezi lumea, să mai vorbeşti… Stai. Asta înseamnă să intri în cotact cu oamenii, îţi spui. Iar oamenii sunt nişte jeguri, îţi spui. Şi sunt sluţi! Nişte urâţenii fără suflet şi fără creier, pe care tu nu-i poţi suporta cu niciun chip. Şi aici vine avalanşa de gânduri peste tine şi-ţi aminteşti de ura pe care o porţi întregului oraş şi de toate clipele când ţi-ai zis că abia aştepţi să pleci de aici şi începi să simţi iar senzaţia amară pe limbă şi dezgustul profund faţă de umanitate.

Ideea de a ieşi la o plimbare ţi s-a părut pentru o secundă o idee bună, însă te-ai trezit repede la realitate. Lumea din afara apartamentului tău o percepi ca fiind prea luminoasă, prea zgomotoasă, prea îmbâcsită. De ce te-ai avânta în centrul oraşului, când poţi sta liniştit în apartamentul tău de la marginea oraşului şi să te bucuri de confortul şi protecţia care ţi se oferă?

Cât timp se încarcă filmul pe laptop, îţi verifici telefonul. Nu, nimic de la nimeni, niciun apel sau mesaj necitit. Desigur, cine să dea un telefon unui depresiv? Suntem îngrozitori şi monstruoşi. Nimeni nu ne vrea prin preajmă. În timpul vizionării filmului, mintea îţi mai zboară uneri către altceva, undeva departe, însă realizezi repede că nu eşti atent, aşa că te focusezi din nou la ceea ce se petrece în film. Şi asta cam de o mie de ori. Şi se termină filmul. Aşa că intri pe chat, un chat al depresivilor, şi te conversezi cu unul şi altul, faceţi schimb de experienţe, ba chiar tu eşti cel care îi încurajează pe alţii că toate se vor aranja şi va fi bine într-o zi. Ţi se cere ca data viitoare când intri pe chat, să cauţi username-ul respectiv şi spui că aşa vei face. Mai freci o perioadă menta pe calculator, apoi îl închizi. Te întinzi după o carte de pe birou şi începi să citeşti. Cam aşa trece ziua.

Aparent. Fiindcă tu, înăuntrul tău duci o luptă constantă cu demonii din interior. Te tot întrebi dacă mâine oare va fi o zi mai bună decât asta sau te gândeşti că poate, cine ştie, un miracol se va întâmpla şi toată ceaţa, toată confuzia, toată durerea va dispărea până mâine. Ori poate va fi mai rău şi vei fi disperat şi vei alerga prin labirint, dar fară a găsi o cale de scăpare, iar totul va fi mai întunecat şi aerul mai greu de respirat. Poate va curge sânge sau poate vei rezista, poate bila de la piciorul tău va fi de trei ori mai grea sau poate că de mâine deja vei începe să te cobori cu mult sub linia de plutire… Cu toate astea, tu încă speri la mai bine. Încă poţi spera la mai bine şi asta e minunat, crezi.

Se face noapte. Mai zdrăngăneşti ceva la chitară, stingi lumina şi te culci. De fapt, te chinui să adormi. Pentru că monştrii ăia de care îţi este ţie cel mai tare frică au venit din nou şi te vor bântui toată noaptea, doar ştii bine asta. Acum din nou eşti legat la ochi şi te întrebi de ce te mai oboseşti şi nu pui capăt odată pentru totdeauna acestui coşmar…

Scriu, pentru că îmi pasă

Se vorbeşte şi se scrie mult pe această temă. Mult şi, de regulă, prost. Puţine sunt articolele ori emisiunile, vlogurile, etc. în care oamenii vorbesc despre ce înseamnă ea de fapt, o explică şi avertizează că nu e ceva cu care să te joci. În România observ că nu-i luată prea în serios. În liceu se continuă să se facă glume proaste pe seama bolnavilor de depresie, însă nici nu realizează cât de grea poate fi boala asta pentru unii. Se comentează mult despre „câinele negru” şi se tot fac glume tâmpite, dar dacă nu treci sau nu ai trecut prin aşa ceva, e tare greu să vorbeşti despre ea, indiferent de vârstă. Nu doresc nimănui răul… însă mi-aş dori ca toţi cei care vorbesc aiurea despre despresivi, numai câteva zile de-ar fi în pielea lor şi s-ar lăcui de cuvintele tăioase pe care le adresează acelui tip retras din clasă, fata „emo”, elevului căruia îi place culoare negru, nu mai ştiu cui cu „breton în ochi” şi comportament „ciudat” şi aşa mai departe.

Îmi vine în minte o întâmplare din clasa a X-a. Un coleg acumulase multe absenţe şi a refuzat să le spună părinţilor săi că sunt chemaţi la şcoală pentru a purta o discuţie împreună cu diriginta legată de situaţia sa şcolară. Asta până când diriginta l-a pus să-l sune pe tatăl lui în oră, în prezenţa întregului colectiv, şi să-i spună acestuia că diriginta îl cheamă degrabă la şcoală, fiindcă fiul lui lipsise de la multe ore. Ei bine, după ce diriginta a considerat că l-a umilit suficient de mult, i-a cerut telefonul şi a vorbit şi ea cu tatăl lui. A încheiat conversaţia, i-a înmânat telefonul şi el s-a grăbit să se aşeze înapoi în banca din spate, nervos, cu paşi mari şi capul plecat. De cum s-a sunat de pauză, iar diriginta a ieşit pe uşă, au început miştourile. Dintre toate înţepăturile pe care le-a avut de suportat colegul respectiv, încă îmi răsună în minte cuvintele unei domnişoare din clasă, spuse pe un ton dureros de zeflemitor: „Lăsa-ţi în pace, că intră în depresie!”. Mulţi dintre cei prezenţi în clasă, dar mai ales respectiva domnişoară, râdeau.

Ce n-a observat nimeni la acel băiat era că s-a schimbat. În niciun caz nu mai era miştocarul din a IX-a, devenise parcă altcineva. În următorul an şcolar era din ce în ce mai preocupat de religii sau, mai degrabă, de demonstrarea faptului că Dumnezeu nu există. A început să se intereseze de ce înseamnă satanismul şi desena pentagrame. „Amicii” lui din clasă nu observau schimbarea. Nici tăieturile de pe mâna lui probabil nu le-au observat… Eu n-am putut să mă apropii de el. Acum nu mai ştiu ce e cu el. Nu ştiu nici de ce am început să povestesc despre acel coleg. Mi-a venit în minte întâmplarea aceea şi am considerat că se potriveşte aici. Cam aşa se manifestă ignoranţa şi neluarea în seamă a micilor detalii care, de fapt, formează în ansamblu o schimbare majoră… a unui fiu, a unui prieten, a unui elev. O schimbare pe care părinţii, prietenii, profesorii, diriginta nu au observat-o. Nu mai ştiu cum e, dacă e mai bine sau mai rău. Pe de o parte, după cum am spus mai sus, nu doresc rău nimănui; pe de altă parte, nu mă pot abţine să nu spun că sper ca oricine râde pe seama unui depresiv să plătească. Ei nu ştiu cât doare.

Sinuciderea… În ceea ce priveşte sinuciderea, la fel. Ce drept ai tu să judeci moartea cuiva, fără cunoştinţă de cauză, fără să fi cunoscut măcar o fărâmă din sufletul acelui om care, din nefericire, a decis să-şi ia viaţa? Mă scârbeşte când văd sau aud fel şi fel de opinii de acest gen. Şi încă o chestie care mă irită: cum îndrăzneşti să spui, tu, credinciosule care eşti tu credincios, că prin sinucidere îţi vinzi sufletul diavolului? Îmi cer scuze de exprimare, însă am auzit-o cu urechile mele. Stai tu liniştit, că Providenţa va avea grijă de bietul suflet care a plecat dintre noi şi de care ţie nu ţi-a păsat, ba pe care l-ai mai şi blamat. Partea cea mai nasoală e că, deşi suicidul poate fi prevenit, se întâmplă totuşi. Oamenii îşi pun capăt zilelor prea des. Prea de tineri. Şi nu se sinucid pentru faimă, nu pentru glorie, nu pentru laude, asta să fie clar. Sinuciderea este ceva ce n-ar trebui să se întâmple.

Celor ce-au uitat să zâmbească: depresia e tratabilă. La fel cum poate fi şi prevenită. Însă odată ce „câinele negru” s-a ataşat de tine, crede-mă că ştiu că-i greu de dus acest război. S-ar putea să auzi fel şi fel de lucruri urâte, stereotipuri, stigmatizări, acuzări la adresa ta, deoarece „din vina ta te-ai îmbolnăvit”. E destul de probabil s-o auzi si pe-asta. Aminteşte-ţi că nu eşti singur în lupta asta. Alături de tine sunt milione şi milioane de oameni pe acest pământ, care se luptă cu această boală. Dar tu poţi învinge. Ai deja armele necesare, caută-le mai bine şi le vei găsi.

Să nu mai stăm pasivi! Fiecare dintre noi poate face diferenţa. Ştiu cum e să stai în casă cu zilele, ştiu cum e să nu ai chef nici să te duci până la magazin să-ţi iei ceva de mâncare, preferând mai degrabă să stai nemâncat decât să ieşi afară, ori doar să răspunzi la telefon. Cunosc senzaţia pe care o ai când eşti copleşit de gânduri negative. Dedic acest blog tuturor depresivilor şi în special adolescenţilor care se luptă zi de zi cu depresia. Ştiu cum e să te simţi singur, neînţeles şi abandonat. Iar o discuţie cu cineva care îţi înţelege starea poate ajuta mult. Uneori, un mesaj către cineva care ştii că te ascultă, în care îi povesteşti despre problemele tale, îţi poate fi de un real folos în această bătălie. Eu l-am primit şi crede-mă că aşa a fost. Mi te poţi confesa, mă găseşti oricând aici. Dacă ai citit până aici, înseamnă că n-am vorbit în van. Vreau să ştii că îmi pasă.