Scriu, pentru că îmi pasă

Se vorbeşte şi se scrie mult pe această temă. Mult şi, de regulă, prost. Puţine sunt articolele ori emisiunile, vlogurile, etc. în care oamenii vorbesc despre ce înseamnă ea de fapt, o explică şi avertizează că nu e ceva cu care să te joci. În România observ că nu-i luată prea în serios. În liceu se continuă să se facă glume proaste pe seama bolnavilor de depresie, însă nici nu realizează cât de grea poate fi boala asta pentru unii. Se comentează mult despre „câinele negru” şi se tot fac glume tâmpite, dar dacă nu treci sau nu ai trecut prin aşa ceva, e tare greu să vorbeşti despre ea, indiferent de vârstă. Nu doresc nimănui răul… însă mi-aş dori ca toţi cei care vorbesc aiurea despre despresivi, numai câteva zile de-ar fi în pielea lor şi s-ar lăcui de cuvintele tăioase pe care le adresează acelui tip retras din clasă, fata „emo”, elevului căruia îi place culoare negru, nu mai ştiu cui cu „breton în ochi” şi comportament „ciudat” şi aşa mai departe.

Îmi vine în minte o întâmplare din clasa a X-a. Un coleg acumulase multe absenţe şi a refuzat să le spună părinţilor săi că sunt chemaţi la şcoală pentru a purta o discuţie împreună cu diriginta legată de situaţia sa şcolară. Asta până când diriginta l-a pus să-l sune pe tatăl lui în oră, în prezenţa întregului colectiv, şi să-i spună acestuia că diriginta îl cheamă degrabă la şcoală, fiindcă fiul lui lipsise de la multe ore. Ei bine, după ce diriginta a considerat că l-a umilit suficient de mult, i-a cerut telefonul şi a vorbit şi ea cu tatăl lui. A încheiat conversaţia, i-a înmânat telefonul şi el s-a grăbit să se aşeze înapoi în banca din spate, nervos, cu paşi mari şi capul plecat. De cum s-a sunat de pauză, iar diriginta a ieşit pe uşă, au început miştourile. Dintre toate înţepăturile pe care le-a avut de suportat colegul respectiv, încă îmi răsună în minte cuvintele unei domnişoare din clasă, spuse pe un ton dureros de zeflemitor: „Lăsa-ţi în pace, că intră în depresie!”. Mulţi dintre cei prezenţi în clasă, dar mai ales respectiva domnişoară, râdeau.

Ce n-a observat nimeni la acel băiat era că s-a schimbat. În niciun caz nu mai era miştocarul din a IX-a, devenise parcă altcineva. În următorul an şcolar era din ce în ce mai preocupat de religii sau, mai degrabă, de demonstrarea faptului că Dumnezeu nu există. A început să se intereseze de ce înseamnă satanismul şi desena pentagrame. „Amicii” lui din clasă nu observau schimbarea. Nici tăieturile de pe mâna lui probabil nu le-au observat… Eu n-am putut să mă apropii de el. Acum nu mai ştiu ce e cu el. Nu ştiu nici de ce am început să povestesc despre acel coleg. Mi-a venit în minte întâmplarea aceea şi am considerat că se potriveşte aici. Cam aşa se manifestă ignoranţa şi neluarea în seamă a micilor detalii care, de fapt, formează în ansamblu o schimbare majoră… a unui fiu, a unui prieten, a unui elev. O schimbare pe care părinţii, prietenii, profesorii, diriginta nu au observat-o. Nu mai ştiu cum e, dacă e mai bine sau mai rău. Pe de o parte, după cum am spus mai sus, nu doresc rău nimănui; pe de altă parte, nu mă pot abţine să nu spun că sper ca oricine râde pe seama unui depresiv să plătească. Ei nu ştiu cât doare.

Sinuciderea… În ceea ce priveşte sinuciderea, la fel. Ce drept ai tu să judeci moartea cuiva, fără cunoştinţă de cauză, fără să fi cunoscut măcar o fărâmă din sufletul acelui om care, din nefericire, a decis să-şi ia viaţa? Mă scârbeşte când văd sau aud fel şi fel de opinii de acest gen. Şi încă o chestie care mă irită: cum îndrăzneşti să spui, tu, credinciosule care eşti tu credincios, că prin sinucidere îţi vinzi sufletul diavolului? Îmi cer scuze de exprimare, însă am auzit-o cu urechile mele. Stai tu liniştit, că Providenţa va avea grijă de bietul suflet care a plecat dintre noi şi de care ţie nu ţi-a păsat, ba pe care l-ai mai şi blamat. Partea cea mai nasoală e că, deşi suicidul poate fi prevenit, se întâmplă totuşi. Oamenii îşi pun capăt zilelor prea des. Prea de tineri. Şi nu se sinucid pentru faimă, nu pentru glorie, nu pentru laude, asta să fie clar. Sinuciderea este ceva ce n-ar trebui să se întâmple.

Celor ce-au uitat să zâmbească: depresia e tratabilă. La fel cum poate fi şi prevenită. Însă odată ce „câinele negru” s-a ataşat de tine, crede-mă că ştiu că-i greu de dus acest război. S-ar putea să auzi fel şi fel de lucruri urâte, stereotipuri, stigmatizări, acuzări la adresa ta, deoarece „din vina ta te-ai îmbolnăvit”. E destul de probabil s-o auzi si pe-asta. Aminteşte-ţi că nu eşti singur în lupta asta. Alături de tine sunt milione şi milioane de oameni pe acest pământ, care se luptă cu această boală. Dar tu poţi învinge. Ai deja armele necesare, caută-le mai bine şi le vei găsi.

Să nu mai stăm pasivi! Fiecare dintre noi poate face diferenţa. Ştiu cum e să stai în casă cu zilele, ştiu cum e să nu ai chef nici să te duci până la magazin să-ţi iei ceva de mâncare, preferând mai degrabă să stai nemâncat decât să ieşi afară, ori doar să răspunzi la telefon. Cunosc senzaţia pe care o ai când eşti copleşit de gânduri negative. Dedic acest blog tuturor depresivilor şi în special adolescenţilor care se luptă zi de zi cu depresia. Ştiu cum e să te simţi singur, neînţeles şi abandonat. Iar o discuţie cu cineva care îţi înţelege starea poate ajuta mult. Uneori, un mesaj către cineva care ştii că te ascultă, în care îi povesteşti despre problemele tale, îţi poate fi de un real folos în această bătălie. Eu l-am primit şi crede-mă că aşa a fost. Mi te poţi confesa, mă găseşti oricând aici. Dacă ai citit până aici, înseamnă că n-am vorbit în van. Vreau să ştii că îmi pasă.