Sunt zile când nu poţi nici să te ridici din pat dimineaţa. Totuşi o faci. Printr-un efort supraomenesc izbândeşti să te scoli în picioare şi să faci faţă tentaţiei de a rămâne în aşternuturile calde şi de a adormi la loc. Te clatini un pic până îţi capeţi echilibrul. Parcă nu îţi e aşa de foamne, dar ştii că ai de luat pastilele – înainte şi după masă. Până şi să deschizi gura să vorbeşti pare un efort prea mare. Bila cu lanţ este şi astăzi legată de piciorul tău. De fapt, parcă ai câte una la ambele picioare, la cât de încet te mişti. Reuşeşti în cele din urmă să ajungi şi la frigider, deja e ceva lăudabil. Iei ceva din el, îl închizi, te târăşti la masă şi mănânci în silă. Te uiţi pe geam, la frunzele căzute pe asfalt şi te întrebi dacă vei face faţă încă unei ierni.
Sunt zile când ţi-e mai uşor, sunt zile când simţi efectiv că trăieşti în iad. Când te trezeşti şi ştii imediat că va fi o zi dificilă. Simţi o apăsare în piept şi cu toate că ai lucruri de făcut, nu neapărat obligaţii, dar cel puţin lucruri cu care îţi poţi petrece timpul, pentru a-ţi păstra mintea ocupată, creierul tău tot spune „nu pot”. Nu poţi şi nu poţi. Mai ai momente când vrei să iesi afară, la „aer curat”, cum îl numesc unii, să mai vezi lumea, să mai vorbeşti… Stai. Asta înseamnă să intri în cotact cu oamenii, îţi spui. Iar oamenii sunt nişte jeguri, îţi spui. Şi sunt sluţi! Nişte urâţenii fără suflet şi fără creier, pe care tu nu-i poţi suporta cu niciun chip. Şi aici vine avalanşa de gânduri peste tine şi-ţi aminteşti de ura pe care o porţi întregului oraş şi de toate clipele când ţi-ai zis că abia aştepţi să pleci de aici şi începi să simţi iar senzaţia amară pe limbă şi dezgustul profund faţă de umanitate.
Ideea de a ieşi la o plimbare ţi s-a părut pentru o secundă o idee bună, însă te-ai trezit repede la realitate. Lumea din afara apartamentului tău o percepi ca fiind prea luminoasă, prea zgomotoasă, prea îmbâcsită. De ce te-ai avânta în centrul oraşului, când poţi sta liniştit în apartamentul tău de la marginea oraşului şi să te bucuri de confortul şi protecţia care ţi se oferă?
Cât timp se încarcă filmul pe laptop, îţi verifici telefonul. Nu, nimic de la nimeni, niciun apel sau mesaj necitit. Desigur, cine să dea un telefon unui depresiv? Suntem îngrozitori şi monstruoşi. Nimeni nu ne vrea prin preajmă. În timpul vizionării filmului, mintea îţi mai zboară uneri către altceva, undeva departe, însă realizezi repede că nu eşti atent, aşa că te focusezi din nou la ceea ce se petrece în film. Şi asta cam de o mie de ori. Şi se termină filmul. Aşa că intri pe chat, un chat al depresivilor, şi te conversezi cu unul şi altul, faceţi schimb de experienţe, ba chiar tu eşti cel care îi încurajează pe alţii că toate se vor aranja şi va fi bine într-o zi. Ţi se cere ca data viitoare când intri pe chat, să cauţi username-ul respectiv şi spui că aşa vei face. Mai freci o perioadă menta pe calculator, apoi îl închizi. Te întinzi după o carte de pe birou şi începi să citeşti. Cam aşa trece ziua.
Aparent. Fiindcă tu, înăuntrul tău duci o luptă constantă cu demonii din interior. Te tot întrebi dacă mâine oare va fi o zi mai bună decât asta sau te gândeşti că poate, cine ştie, un miracol se va întâmpla şi toată ceaţa, toată confuzia, toată durerea va dispărea până mâine. Ori poate va fi mai rău şi vei fi disperat şi vei alerga prin labirint, dar fară a găsi o cale de scăpare, iar totul va fi mai întunecat şi aerul mai greu de respirat. Poate va curge sânge sau poate vei rezista, poate bila de la piciorul tău va fi de trei ori mai grea sau poate că de mâine deja vei începe să te cobori cu mult sub linia de plutire… Cu toate astea, tu încă speri la mai bine. Încă poţi spera la mai bine şi asta e minunat, crezi.
Se face noapte. Mai zdrăngăneşti ceva la chitară, stingi lumina şi te culci. De fapt, te chinui să adormi. Pentru că monştrii ăia de care îţi este ţie cel mai tare frică au venit din nou şi te vor bântui toată noaptea, doar ştii bine asta. Acum din nou eşti legat la ochi şi te întrebi de ce te mai oboseşti şi nu pui capăt odată pentru totdeauna acestui coşmar…
zgomotalb 